Iarna în care bunica nu mai avea pâine – o amintire amară din istoria uitată
Când eram mic, o auzeam pe bunica vorbind despre o iarnă „cumplită, în care moartea se plimba prin sat ca o vecină în haine negre”.
Pe atunci nu înțelegeam mare lucru. Mă gândeam că era vorba doar de povești bătrânești, menite să ne facă recunoscători pentru borcanul cu dulceață din cămară. Dar nu era doar o poveste.
Zilele trecute, am citit un articol care mi-a făcut pielea de găină. Scris cu respect față de adevăr și documentat impecabil, textul reconstituie una dintre cele mai cumplite perioade din istoria recentă a României: foametea din iarna anilor 1946–1947.
👉 Îți recomand din toată inima să citești articolul complet aici:
➡ Iarna foametei 1946–1947: când moartea umbla printre vii
De ce m-a atins atât de mult?
Pentru că nu e doar despre cifre și statistici. E despre oameni reali, despre familii care fierbeau papură, mâncau scoarță de copac și priveau neputincioși cum le mor copiii de frig și foame.
E despre un stat care a luat grânele din gospodării în timp ce oamenii mureau cu ele în hambare – dar nu ale lor.
E despre un trecut care nu ni se predă la școală, dar care se repetă sub forme diferite – prin manipulare, sărăcie și lipsa unei gândiri critice.
Gândirea critică și memoria istorică
Ce mi-a plăcut în mod special la articolul de pe gandire-critica-ro.ro
Trăim într-o lume în care ni se spune ce să credem, ce să simțim, ce să votăm. Dacă nu știm de unde venim, vom accepta orice direcție ni se oferă – chiar dacă ne duce spre pieire.
Memoria acelor ierni ne poate ajuta să vedem mai clar pericolele indiferenței, ale obedienței oarbe și ale uitării colective.
O recomandare sinceră
📌 Dacă ești genul de om care nu înghite tot ce i se spune la televizor și încă mai crede în puterea cuvântului, atunci acest articol merită cinci minute din viața ta. Nu pentru a te întrista, ci pentru a-ți aminti că omenia și demnitatea nu se negociază, indiferent cât de greu este.
Citește articolul aici 👉
🔗 Iarna foametei 1946–1947: când moartea umbla printre vii
În loc de concluzie:
Bunica nu s-a plâns niciodată. Dar în fiecare iarnă, păstra o bucată de pâine învelită în ziar. „Să fie”, zicea. Acum știu de ce.
Comentarii
Trimiteți un comentariu